Mai toate ideile ce imi vin sa le arunc aici litera dupa litera imi vin din diferite plimbari ce le fac. Daca merg acolo sau dincolo, cum zice o reclama fara sens, se intampla ceva, iar asa cum ii spuneam copilasului cu ochi portocalii, imi vin foarte multe idei deodata si toate se lupta sa prinda un loc la tastatura. Multe din ele se pierd pentru ca renunta destul de repede de a sta la coada. Dar in una din plimbarile mele in care mai nou mi se pare ca orice imi aminteste de copilarie, intr-un fel sau altul, ma chinuiam sa trec printr-un grup de patru copii ce jucau tenis cu piciorul. Grija mea cea mai mare nu era neaparat faptul ca ei stau in mijlocul drumului, sau sa nu ii lovesc, ma ingrijora faptul ca daca ei nu il vad pe micutul de mine venind, eu va trebui sa incetinesc Chiar sa opresc, iar pana ma pornesc poate fi uneori destul de aiurea, depinzand foarte mult de cat am mancat, distanta parcursa pana la punctul de intalnire dintre mine si cele patru puncte bonus ce le-as lua daca as da peste ei, chiar si nervii de care dispun in momentul cand sunt in zona. Traseul meu e relativ acelasi, printre blocuri cu multe curbe periculoase, pe care de fiecare data ma mir ca nu am reusit sa le ratez si sa cad, asa cum am facut-o demult in fata la "Continental". Dupa episodul "Continental" bisnitarii ma stiu sub numele de Schumi si imi fac loc cand trec prin zona. Dar sa revin la acei copilasi ce jucau tenis, fix in drumul meu spre somnul divin. Contactul meu cu ei, ca sa zic asa, a fost foarte scurt, asa de maxim 5-6 secunde cat mi-a luat sa fac din ei jaloane. Ei s-au oprit pana am trecut eu, dar ca sa nu stea degeaba unul dintre ei a intrebat de scorul care era in acel moment. Atunci a inceput partea interesanta cand altul a inceput sa zica cu o voce mai mult sau mai putin plangacioasa: „dar hai sa jucam de distractie”. Nu am idee daca el tocmai pierdea lamentabil, gen 12 la zero, dar cel de-al treilea a inceput sa numere, impasibil la rugamintile acestuia. Pana cand eu am mai luat o alta curba periculoasa cel de-al treilea inca numara nederanjat de parca spunea o poezie la gradinita cand se uita la el tot neamul plus vecinele de varsta foarte inaintata, chemate de rude sa vina sa le vada geniul urcat pe scena. Nimanui nu ii place sa piarda, de asta sunt sigur, dar la fel de sigur sunt ca pustiul ce renunta la aceasta bucurie, a mai trecut prin asta si alta data, cand tinand scorul au aparut la suprafata mici monstrii de suparare cand se vedeau la coada clasamentului aparut live pe Eurosport, editia de cartier. Acum cu babyboomul 2010, incep sa vad tot mai multi copii jucandu-se „live” cum se zice si nu online, copii care isi julesc genunchii si joaca prinsa printre masini. Trist pentru mine e ca eu sunt ala care acum pune frana brusca printre ei si ma uit in stanga dreapta sa nu imi sara vreo bucurie in fata. Am vazut un film zilele trecute o comedie despre asta, cu copii care renunta 2 zile la mesager si mobil, sa descopere ca au doua maini si doua picioare si ca mai si le pot folosi. Mi se pare ca anii 80 imi trec iar prin fata, cand Michael Jackson era negru si presedintele Americii era alb, dar de data asta eu sunt pe post de spectator si nu actor, ca doar am fost si actor pe atunci, si ca peste 20 de ani ne paste o noua revolutie..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Părerea mea personala este.....